Ritm cardiac recuperat

          M-a napadit dorinta de a-mi resuscita blogul de la o moarte lenta. N-am spus-o raspicat pana acum, asa ca asta e momentul oportun pentru a ma dezvalui: nu sunt si n-am fost niciodata un om disciplinat, nu functionez dupa un algoritm, nu ma supun niciunui program, echilibrului ii dau sensuri pe care dictionarul refuza sa le consemneze, iar timpului prefer sa-i aleg eu dimensiunile si greutatea. "Haters gonna love" s-a nascut din (poate) nevoia  de a raspunde unei provocari adresate, inaintea altora, mie. Ma testez si ma supun unui proces cu care nu sunt obisnuita.
          "Ritualul scrierii este unul exclusiv intim" ti-as fi spus cu cativa ani in urma, "la care nu vreau ca mai mult de patru ochi sa participe." De cand ma stiu, sunt excesiv de atenta in ochii cui se proiecteaza scrierile mele, adica in ochii cui aleg sa ma descopar. N-am incredere in cei care-mi inghit hulpav randurile, de parca vor sa concureze cu viteza gandului, ci doar in cei care se lasa patrunsi de insemnatatea cuvintelor (vezi un zambet induiosat, o grimasa acra, o spranceana urecheata de mirare, un colt de gura ofilit, multi de "o" si "un" care te fac sa intelegi pe mana caror oameni te-ai lasat). Asa se explica faptul ca toate caietele mele de romana sunt pastrate mai atent si decat secretele calugarilor hindusi, semijurnalelor (v-am avertizat ca nu sunt disciplinata, deci nu ma tin de ele) aproape-am vrut sa le sap adapost in spatele blocului, iar te-miri-ce foicele scrise te-miri-cand sunt ascunse prin caietele de educatie tehnologica si de religie din clasa a VI-a (care stiu ca nu manifesta interes nici macar pentru cel mai nenorocit om de pe planeta). "Haters gonna love" vrea, deci, sa muste secretomania si sa dea cu ea de pamant pana cand va avea ea chef sa se transforme intr-o chestie faina.
          Scrisul ramane, fara indoiala, intim, dar prostie mare-as face sa cred ca intimitatea nu are (ne)voie sa fie citita si/sau interpretata.

Tudor Vespan - Fisa de consultatii, naiva si sentimentala (I)

Iunie 2014, ora 00.24
    
     Cand s-a apropiat aseara de mine, am simtit caldura zacandu-i in oase, am simtit ca e vie, ca in spatele pielii ei fine chiar exista sange, oase, ca venele alea verzi de la incheieturi nu sunt pictate si ca firicelul de aer pe care il simti daca te apropii de fata ei provine din niste plamani nu de plastic, si nici macar facuti din tesuturi pulmonare artificiale, despre care citesti pe internet ca au succes timp de 120 de minute in randul soarecilor. Hah, daca ar vedea Alex c-am spus asta, m-ar tachina grozav! Alex e omul cuvintelor, se vrea poet, ma ameteste de fiecare data cu idei ingenioase si se hlizeste de exprimarea mea searbada, lipsita de eufemisme. Scrie mereu despre iubire si moarte, de parca astea ar fi singurele motivatii ale vietii. Nu neg, insa, ca nu-mi place cum gandeste.
     Acum vreo doua saptamani mi-a impartasit o idee pe care i-am furat-o cu mare nonsalanta. I-am spus-o si Ioanei. Am mintit-o, normal! Am vrut sa par si eu sensibil, s-o fac pe omul caruia ii place sa vorbeasca despre el, care "se deschide" (cu toate ca asta nu ma face decat sa ma gandesc la inciziile pe care - vorba aia - "le-am mancat pe paine" cu madame Bacriu): "Stii la ce ma gandeam astazi? Cand voi muri, vreau sa aud greieri cantand la apusul soarelui. Ca-n copilarie, cand stateai in casa, cu fereastra deschisa si-i auzeai pe fundalul pasnic de afara."
     Nu mi-am jucat, in schimb, rolul prea bine. Ioana a zambit, dar iarasi am simtit, ca a facut-o doar de complezenta. Si-a dat seama ca vorbele mele poarta mirosul lui Alex si ca iarasi m-am inselat in privinta iscusintei ei de a ma ghici si de a imi intelege gandurile incalcite. Prima noastra cearta s-a invartit tot cam pe aici, m-a acuzat ca imi pierd identitatea atunci cand sunt cu Alex, ca sunt invidios pe el si frustrat de neputinta de a ma ridica in sfera artistilor. Ei ii plac artele, se duce la tot felul de expozitii, ma suna sa-mi povesteasca ce piesa de teatru "tare" a vazut si ca abia asteapta sa termin sesiunea ca sa mergem impreuna la opera. Simt uneori ca ea si Alex ar fi unul si acelasi.

     Nu stiu daca examenele ma fac intr-adevar sa-mi pierd mintile, dar am de gand sa ma apuc de jurnalul asta si, poate, sa i-l arat Ioanei candva, peste ani. O sa-mi inchid in randurile astea toate frustarile si nelinistile. O sa-l folosesc ca pe un dispozitiv menit sa inregistreze evolutia mea in timp. O sa fie fisa medicala a vietii mele personale.
     Sfarsesc, deci, prima pagina cu o constatare: totul se reduce la simtire. Ioana e vie, pe atat de vie ca pacientii ale caror fete nici macar nu le retin, pe atat de diferita de toate trupurile scaldate in formol de care m-am plictisit, pe atat de vibranta ca emotia mortii de care ma izbesc zilnic pe holurile de la Universitar. E vie si o simt.

ReReadIt list - versuri nu doar de citit, dar de trait.

        Nu imi amintesc sa fi fost vreodata fiinta -strict- lirica. Poate doar in copilarie, cand ma indragosteam naiv de orice vers care imi aparea in cale, cand faceam exercitii de dictie pe Eminescu si-mi permiteam sa-l critic fara nicio urma de indoiala sau vag regret. Deschideam cartea la intamplare si sfartecam rime si intelesuri, aruncam cu metaforele pe jos, dadeam de pereti cu dimensiunea tragica a existentei prezenta pretutindeni, bateam la fundul gol pesimismul schopenhaeurian. La final, cu mainile tremurande de munca asidua, uram creatura ce se nascuse in mainile mele. Dar spre deosebire de monstrul lui Mary Shelley, interveneam rapid cu o guma de sters idei macabre si ma bucuram de abilitatea mea de a resuscita poezii. Nu intelegeam mare lucru din ele, dar nici ca ma rodea in vreun fel neputinta mea de a le interpreta.
        Apoi imi amintesc secvential cum invatam Alecsandri, Cosbuc, Isanos, Blandiana prin colturi de casa, de gradina, de pod, mai mereu cu capul in jos (imi placea sa simt cum "imi vine sangele in cap"). Niciodata nu retineam versurile cu exactitate, de asta am si avut o gramada de B la limba romana.
Deja din clasa a cincea sau, mai limpede, dintr-a sasea, am intrat ca un microb in organismul liric. Dupa file de Blaga, Naum, Arghezi, Pillat, Bacovia (una dintre cele mai socante descoperiri ale copilariei), am inceput sa prind mecanismul de functionare a creaturilor poetice. Lucrurile incepeau sa fie clare in capul meu, figurile de stil, eu-rile lirice, empirice, prozodia, registrele stilistice imi provocau un deliciu de nestapanit. In topul clasamentului,  i-as inghesui acum si pe Arthur Rimbaud (cu "Je est un autre") si pe Schopenhauer, filozof de care abuzam in orice interpretare eminesciana.
        Doi ani mai tarziu, aveam sa descopar primele versuri din literatura romana in fata carora am devenit grav vulnerabila. M-am lasat prinsa intr-o lume tentaculara, in care poetica "ideii scrise" a cuvintelor este inlocuita prin poetica metalingvistica a necuvintelor."Nichita Stanescu este cel care a mutat totul in alt plan. A trecut pe o noua bucla a spiralei", rezuma simplu si concis Alex Stefanescu in "Ingerul cu o carte in maini". Sunt multe de spus despre Nichita, despre limba "poezeasca" specifica, despre strategia versurilor de a distruge asteptarile cititorului si de a crea asteaptari noi, pentru a le distruge si pe acelea, despre instrumentele lingvistice cu care compunea poezie ingenuu. Poate daca as vrea ca cineva sa imi scrie vreodata versuri, plagiatul mi-ar oferi - doar in cazul de fata - o mare desfatare. Desigur, daca ar fi facut intr-un mod in care eu sa nu ma pot prinde :).
        Poezia neomodernista m-a provocat sa o descopar si pe cea postmoderna si, ca orice adolescenta impresionata de figura inteligenta si de numele predestinat, am inceput cu Mircea Cartarescu. Probabil Cartarescu este scriitorul pentru care eu m-am luptat cel mai mult pentru a demonstra ca proza lui este una de calitate si ca tehnica detaliului este atat de atent manuita, incat da impresia ca simturile lui intrec cu mult normalul. Pentru poezie, insa, ezit sa tin o pledoarie. Desi exista vreo sapte poezii care mi-au placut teribil de mult (asta este si motivul pentru care l-am inclus pe Cartarescu in lista mea), inca nu m-am lasat pe deplin convinsa de ce-i poate talentul liric. Ii ingadui, insa, domnului Cartarescu doua randuri libere pe blogul meu, in speranta ca, peste ani, voi reveni cu o concluzie ferma: "Eh, acum chiar m-a convins!"


        Daca as zice ca imi place si Octavian Paler, as risca sa mi se puna pe frunte eticheta de "patetica". Asa ca am de gand sa ignor intentia altora si, totodata, sa-i privez de oricare efort. Aleg sa-mi scriu singura pe fata "patetica" pentru a sti de la bun inceput cu cine aveti de-a face. Da! Vad multa vibratie in poezia lui Paler si as pune-o, fara indoiala, pe lista mea de ReReadIt.

        Ultimul pasaj l-am pastrat pentru un poet al carui nume m-a facut, la inceput, sa fiu sceptica cu privire la calitatea scrierilor lui - Marius Tuca. Dar pentru ca J. s-a tinut de capul meu sa citesc macar vreo doua versuri, m-am trezit ca citesc nu doua, ci zeci de poezii. Intr-adevar, in cartea "Am sa te iubesc pana la sfarsitul lumii" am gasit multe poezii care nu mi-au placut, dar nu pentru ca ele nu ar fi, artistic vorbind, valoroase, ci probabil pentru ca nu ma regaseam deloc in tesatura lor, iar vocea din capul meu tindea sa sune superficial citindu-le. Insa, chiar si asa, pe mine m-a convins. M-a convins de un Like pe Facebook, de un Follow, de un post pe blogul meu, de un loc in lista pretentioasa a poetilor favoriti. Am strasnica impresie ca poezia lui Marius Tuca ar putea cruta "generatiile tinere" de boala contagioasa a necititului, de povara noii mode a gandirii cum ca "cititul este plictisitor". Poezia lui surprinde prin actualitate, prin ancorarea in imediatul cotidian, prin incarcatura emotionala perfect adaptata zilelor in care traim. Sunt sigura ca daca as scoate la imprimanta versuri de-ale lui Marius Tuca si le-as imparti aievea prin oras, as rade in nas tuturor celor care spun ca adolescentii nu se mai lasa sensibilizati in ziua de astazi de literatura.

Pentru cei sceptici, asemenea mie, luati si dumicati:

Nefericirea e free

Nefericirea e free
Ca tot ce e frumos şi dureros
Nu costă nimic, dar valorează
În timp şi în arhiva emoţiilor
A gândurilor ce ne străbat
De la un capăt la altul al minţii.

Nefericirea e free
De-aia n-o poţi cumpăra niciodată
Şi pentru ea n-ai nevoie de carduri
De conturi în bancă sau aur
E suficient sufletul, e de-ajuns inima,
Ele sunt primele vulnerabilităţi ale ei,
Ale eului, simplu şi definit.

Nefericirea e free
Căci altfel vreodată nu s-ar povesti
Despre suferinţele anotimpurilor
Şi fericirea ar străbate nestingherită
Graniţele şi lumea dintr-un piept în altul
Îmbrăcând contururile în ceaţa ei subţire şi diafană
Făcând din nimic totul şi totul din nimic.

Nefericirea e free
Şi cuprinde deopotrivă oameni mari şi copii,
Nefericirea e free
Nu ţine cont de religii şi seminţii
Nefericirea e free
Îmbracă toate formele între cer şi vii
Nefericirea e free
Îi încearcă pe cei mai buni noapte şi zi
Nefericirea e free
Ca o pasăre care zboară între a fi şi a nu fi.

Marius Tucă

Tizul meu

Aerul inabusit de prea multe zgomote, de prea multe voci, al trenului parea sa pompeze in mine un fior de lesin sau de betie, poate chiar narcotic. Doua secunde - atat cat a durat interactiunea geamurilor trenurilor care mergeau in directii opuse - Wilson statuse inaintea ochilor mei cu fruntea incretita si privire rece, de mort. Scot cu gravitate oglinda din buzunar, fruntea imi era plina de borboane de transpiratie, iar ochii imi erau umezi, tristi, nicidecum sticlosi.
Cobor usor ametit pe peron, nu pot merge drept, intru in tot felul de oameni, las in urma figuri scarbite, ochii imi atarna grei in pamant. Cineva ma izbeste puternic in umar: Wilson rajeste demonic si pleaca mai departe. Vreau sa imi desfac camasa, caci imi provoaca o durere fizica; o dau jos si-mi descopar bratele pline de rani vii, proaspete, umane. Vreau sa strig dupa ajutor, dar fortele imi sunt sleite, ma uit cu groaza la sangele care mi se imbiba in haine. Merg mai departe, cred ca alerg. In colt, Wilson isi face singuri taieturi pe brate cu un briceag cumparat de la un calator din gara. Ies din gara, vreau sa fug de Wilson, alerg, vreau sa prind tramvaiul, vreau sa merg la un spital ori acasa ori la politie sa-l reclam. Zapuseala mare, caldura torida si totusi reusesc sa urc in tramvai.
Lumea parea sa nu-mi acorde nicio atentie. Fiecare isi vedea de drumul sau, nimic nou pentru ei, nimic alertant. Aerul pare sa se raceasca usor, usor, starea de lesin dispare. Imi verific bratele: nicio rana, nicio taietura, nici pic de sange. Incerc sa ma detasez si ma analizez: nu dau semn de ameteala, nici de oboseala. Inspir adanc si aleg repausul: ignor "impresia", "himera" si alerg. Vreau ca in urmatoarele minute sa nu mai rationalizez. Ce usurare! Ce efort!
Treizeci de minute trecute. Difuzorul tramvaiului anunta cu o voce de circar ca urmeaza Strada Oborului, Acolo am sa cobor.
Sunt in fata liftului si astept cu o neobisnuita stare de calm sa ajunga de la etajul sapte la parter. In alte zile obisnuiam sa aleg varianta scarilor, nu-mi permiteam sa-mi bat joc de zeii timpului. Asteptarea e cel mai mare esec al umanitatii. Dar nu si acum.
Ezit in alegerea cheii potrivite pentru usa apartamentului meu. In final, ma chinui si reusesc. Pasesc timid in propria-mi casa care acum imi inspira un bizar miros strain. Arunc cheile aievea si hotarasc ca e timpul sa ma linistesc. O balta de sange provenita din baie si prelinsa pe podea ma impietreste. Respiratia mi se opreste si nu ma mai pot misca, devin inerta. Frica ma paralizeaza, nu-mi da voie sa reactionez, ma impedica sa urlu de groaza.
Sunt in fata baii cu mana inclestata pe clanta, iar ochii exoftalmici stau ficsi pe balta de sange in care-mi scald talpile. O clipa de groaza - deschid usa. Printre bucati de oglinda sparta, cadavrul lui Wilson sta tolanit pe gresia plina de un strat de sange vascos. Ranile provocate de briceag inca ii sangereaza. Ochii reci si morti - aceeasi pe care i-am vazut prima oara - sunt fixati in directia mea. Eu viu ma uit la mine mort...Lesin.

Sa nu ma(i) uiti. Semnat - aprilie 8.

Captiv intr-un corp ce se vrea a fi trup, cu multe ganduri insirate intr-un scenariu pe care oricum nu il intelegi. Asta ar fi fraza pe care as sopti-o, daca as avea cumva acces intr-unul din adancurile tale.
Esti versatil, suspicios, iti tii inima ascunsa de teama sa n-o prinda altii, sa-si stearga murdaria sufletelor lor cu vraja spiritului tau. Iti simt un soi de candoare, slabita de greutatea unor rani ale trecutului care-au sfasiat marile taine in care ai indraznit sa crezi orbeste. Maturitatea te-a amutit, te-a redus la tacere - o tacere rece, nobila si respingatoare: un cimitir ascunzi in tine cu eu-uri vechi, inerte si formolizate.
Dar azi am reusit sa sterg pulberea mortii de pe umerii tai.
M-am folosit de natura. Stiu. Am trisat.
"In adancurile lacului astuia am ascuns franturile copilariei mele"
"Si le-ai mai regasit?"
"N-am mai fost pe-aici decat de doua ori in ultimii 7 ani. Se intelege."
Asa ca am legat o franghie de soare si nori si flori de cires, de vant si apa si dor si-am scos la suprafata amintirile noastre, ale mele si ale tale, ale aceluiasi eu.