Tizul meu

Aerul inabusit de prea multe zgomote, de prea multe voci, al trenului parea sa pompeze in mine un fior de lesin sau de betie, poate chiar narcotic. Doua secunde - atat cat a durat interactiunea geamurilor trenurilor care mergeau in directii opuse - Wilson statuse inaintea ochilor mei cu fruntea incretita si privire rece, de mort. Scot cu gravitate oglinda din buzunar, fruntea imi era plina de borboane de transpiratie, iar ochii imi erau umezi, tristi, nicidecum sticlosi.
Cobor usor ametit pe peron, nu pot merge drept, intru in tot felul de oameni, las in urma figuri scarbite, ochii imi atarna grei in pamant. Cineva ma izbeste puternic in umar: Wilson rajeste demonic si pleaca mai departe. Vreau sa imi desfac camasa, caci imi provoaca o durere fizica; o dau jos si-mi descopar bratele pline de rani vii, proaspete, umane. Vreau sa strig dupa ajutor, dar fortele imi sunt sleite, ma uit cu groaza la sangele care mi se imbiba in haine. Merg mai departe, cred ca alerg. In colt, Wilson isi face singuri taieturi pe brate cu un briceag cumparat de la un calator din gara. Ies din gara, vreau sa fug de Wilson, alerg, vreau sa prind tramvaiul, vreau sa merg la un spital ori acasa ori la politie sa-l reclam. Zapuseala mare, caldura torida si totusi reusesc sa urc in tramvai.
Lumea parea sa nu-mi acorde nicio atentie. Fiecare isi vedea de drumul sau, nimic nou pentru ei, nimic alertant. Aerul pare sa se raceasca usor, usor, starea de lesin dispare. Imi verific bratele: nicio rana, nicio taietura, nici pic de sange. Incerc sa ma detasez si ma analizez: nu dau semn de ameteala, nici de oboseala. Inspir adanc si aleg repausul: ignor "impresia", "himera" si alerg. Vreau ca in urmatoarele minute sa nu mai rationalizez. Ce usurare! Ce efort!
Treizeci de minute trecute. Difuzorul tramvaiului anunta cu o voce de circar ca urmeaza Strada Oborului, Acolo am sa cobor.
Sunt in fata liftului si astept cu o neobisnuita stare de calm sa ajunga de la etajul sapte la parter. In alte zile obisnuiam sa aleg varianta scarilor, nu-mi permiteam sa-mi bat joc de zeii timpului. Asteptarea e cel mai mare esec al umanitatii. Dar nu si acum.
Ezit in alegerea cheii potrivite pentru usa apartamentului meu. In final, ma chinui si reusesc. Pasesc timid in propria-mi casa care acum imi inspira un bizar miros strain. Arunc cheile aievea si hotarasc ca e timpul sa ma linistesc. O balta de sange provenita din baie si prelinsa pe podea ma impietreste. Respiratia mi se opreste si nu ma mai pot misca, devin inerta. Frica ma paralizeaza, nu-mi da voie sa reactionez, ma impedica sa urlu de groaza.
Sunt in fata baii cu mana inclestata pe clanta, iar ochii exoftalmici stau ficsi pe balta de sange in care-mi scald talpile. O clipa de groaza - deschid usa. Printre bucati de oglinda sparta, cadavrul lui Wilson sta tolanit pe gresia plina de un strat de sange vascos. Ranile provocate de briceag inca ii sangereaza. Ochii reci si morti - aceeasi pe care i-am vazut prima oara - sunt fixati in directia mea. Eu viu ma uit la mine mort...Lesin.