Postări populare

luni, 16 iunie 2014

Tudor Vespan - Fisa de consultatii, naiva si sentimentala (I)


Iunie 2014, ora 00.24
    
     Cand s-a apropiat aseara de mine, am simtit caldura zacandu-i in oase, am simtit ca e vie, ca in spatele pielii ei fine chiar exista sange, oase, ca venele alea verzi de la incheieturi nu sunt pictate si ca firicelul de aer pe care il simti daca te apropii de fata ei provine din niste plamani nu de plastic, si nici macar facuti din tesuturi pulmonare artificiale, despre care citesti pe internet ca au succes timp de 120 de minute in randul soarecilor. Hah, daca ar vedea Alex c-am spus asta, m-ar tachina grozav! Alex e omul cuvintelor, se vrea poet, ma ameteste de fiecare data cu idei ingenioase si se hlizeste de exprimarea mea searbada, lipsita de eufemisme. Scrie mereu despre iubire si moarte, de parca astea ar fi singurele motivatii ale vietii. Nu neg, insa, ca nu-mi place cum gandeste.
     Acum vreo doua saptamani mi-a impartasit o idee pe care i-am furat-o cu mare nonsalanta. I-am spus-o si Ioanei. Am mintit-o, normal! Am vrut sa par si eu sensibil, s-o fac pe omul caruia ii place sa vorbeasca despre el, care "se deschide" (cu toate ca asta nu ma face decat sa ma gandesc la inciziile pe care - vorba aia - "le-am mancat pe paine" cu madame Bacriu): "Stii la ce ma gandeam astazi? Cand voi muri, vreau sa aud greieri cantand la apusul soarelui. Ca-n copilarie, cand stateai in casa, cu fereastra deschisa si-i auzeai pe fundalul pasnic de afara."
     Nu mi-am jucat, in schimb, rolul prea bine. Ioana a zambit, dar iarasi am simtit, ca a facut-o doar de complezenta. Si-a dat seama ca vorbele mele poarta mirosul lui Alex si ca iarasi m-am inselat in privinta iscusintei ei de a ma ghici si de a imi intelege gandurile incalcite. Prima noastra cearta s-a invartit tot cam pe aici, m-a acuzat ca imi pierd identitatea atunci cand sunt cu Alex, ca sunt invidios pe el si frustrat de neputinta de a ma ridica in sfera artistilor. Ei ii plac artele, se duce la tot felul de expozitii, ma suna sa-mi povesteasca ce piesa de teatru "tare" a vazut si ca abia asteapta sa termin sesiunea ca sa mergem impreuna la opera. Simt uneori ca ea si Alex ar fi unul si acelasi.

     Nu stiu daca examenele ma fac intr-adevar sa-mi pierd mintile, dar am de gand sa ma apuc de jurnalul asta si, poate, sa i-l arat Ioanei candva, peste ani. O sa-mi inchid in randurile astea toate frustarile si nelinistile. O sa-l folosesc ca pe un dispozitiv menit sa inregistreze evolutia mea in timp. O sa fie fisa medicala a vietii mele personale.
     Sfarsesc, deci, prima pagina cu o constatare: totul se reduce la simtire. Ioana e vie, pe atat de vie ca pacientii ale caror fete nici macar nu le retin, pe atat de diferita de toate trupurile scaldate in formol de care m-am plictisit, pe atat de vibranta ca emotia mortii de care ma izbesc zilnic pe holurile de la Universitar. E vie si o simt.